Fluturele rosu

În ziua aceea nu se duse la şcoală, reuşi cumva să o păcălească pe bunică şi fugi în livada din spatele casei. Luă şi ghiozdanul cu ea, ar fi trădat-o dacă l-ar fi lăsat în curte sau atârnat de cuiul mare din podul magaziei, aşa cum mai avea obiceiul când, după şcoală, ieşea pe uliţă alături de fratele ei mai mic. Ei...ce bine e de el, încă nu merge la şcoală, e cu bunica acasă toată ziua şi se înfruptă din bunătăţile pe care aceasta i le pregăteşte. Şi ea a fost la fel, numai că atunci a trebuit să aibă grijă de Dănuţ, el era şi mai mic, plângea toată ziua şi bunica o certa mereu că nu stă cu el. Dar ea se plictisea după câteva minute, ieşea în curte şi se uita pe uliţă la copiii de vârsta ei. Ce le păsa lor că Maria e cu frăţiorul mai mic, că trebuie să aibă grijă de el şi că nu poate veni cu ei să se joace...Lasă că va creşte Dănuţ şi vei ieşi cu el la joacă, o tot amăgea bunica, fără să aline însă tristeţea din ochii albastri şi mari ai fetiţei. Da, Dănuţ a crescut, ea la fel, acum el este răsfăţatul familiei, iar ea trebuie să meargă la şcoală. Are colegi drăguţi, sunt copiii la care în urmă cu vreo 2 ani se uita cu tristeţe. Se înţelege bine cu ei, stă în bancă cu Ştefan, baiatul familiei de peste uliţă. Are o colecţie frumoasă de fluturi şi gândăcei, tatăl lui i-a făcut chiar şi o cutie de lemn în care îi ţine prinşi cu ace. Insectar îi zice cutiei, le-a cerut învăţătoarea la şcoală să aducă fiecare o gâză să aibă şi ei un insectar al clasei. A vrut zilele trecute să prindă fluturele roşu care a poposit pentru o clipă pe trandafirul sădit de ea vara trecută. Culoarea acestuia, modul în care insecta şi-a desfăcut aripile şi le-a bătut pentru o clipită au făcut-o să uite de cutia cu ace. Admiră firava creatură, se apropie câţiva paşi, întinse mâna spre ea, fără a dori să-i facă rău, doar să-i atingă aripile catifelate. O clipă mai târziu, fluturele se ridicase deasupra curţii, trecu peste gard şi dispăru în livadă. Să mai fie încă acolo ? se întrebă Maria şi se strecură prin scândura scoasă din cuie de care numai ea ştia. Ghiozdanul o deranja, era prea greu pentru statura ei plăpândă, dar figura bunicii care ar fi dojenit-o dacă ar fi aflat că nu este la şcoală, a făcut-o să îl salte mai bine în spate. Oricum, îl va ascunde mai târziu în iarba mare a livezii. Livada bunicii...respiră cu nesaţ aroma florilor începutului de vară, mângâie cu drag florile galbene de lângă cais. Ar fi dorit să-şi amintească cum se numesc, doamna învăţătoare le-a spus, ba chiar s-a şi lăudat în faţa colegilor că are în livadă câteva. Trecu indiferentă pe lângă cais, bunica nu ar fi lăsat-o niciodată să se urce în el după fructele sale dulci, iar dacă ar fi prins-o acolo pedeapsa ar fi fost mult mai mare. Preferă, în schimb, să rupă o păpădie, o ridică la nivelul ochilor, privi dincolo de ea şi suflă cu putere în puful acesteia. Urmări încântată zborul fulgilor albi, purtaţi prin aer de vântul uşor al dimineţii. Aş vrea şi eu să zbor, gândi Maria şi se visă purtată în văzduh de fluturele roşu, peste curte, peste livadă, în înaltul cerului. Cum o fi să zbori ? Ce simt păsările când se înalţă şi plutesc minute în şir, fără să bată din aripi, libere, doar ele şi cerul ? Ce fericite trebuie să fie...Ridică ochii şi între două crenguţe, bine ascuns între frunze, zări un cuib de vrăbii. Nu reuşi să vadă puii deşi se ridică cît putu pe vârfurile picioarelor, oricum sunt prea sus pentru a ajunge la ei. Încercă să dea ocol pomului şi să găsească o altă poziţie din care să se uite mai bine, dar în zadar, cuibul abia se zăreşte dintre frunze. Dacă nu ar fi o fărâmă de viaţă înăuntru, ar trece poate neobservat. Maria zâmbi şi se simţi norocoasă că a reuşit să-l descopere, apoi îşi promise că va reveni să vadă puii când vor fi mai mari. Ştia de la şcoală că nu trebuie să atingă puii sau cuibul, altfel păsările îl vor părăsi. Poate aşa cum mama lor i-a părăsit pe ea şi pe Dănuţ în urmă cu câţiva ani. Amintirea îi străpunse inima ca un ghimpe, o lacrimă mică îi apăru deîndată la colţul ochilor. O şterse repede şi întoarse capul ca şi cum ar fi vrut să uite, un câine lătră de undeva din vecini, de departe. Chiar în faţa ei, pe o floare simţi fluturele. Da, fluturele ei mare şi roşu, îl simţi înainte să îl vadă, el era cu siguranţă, numai că acum i se păru şi mai frumos, soarele dimineţii şi roua care încă rămăsese fină pe petalele florii îl făceau minunat, strălucitor. Ar fi vrut să fie al ei, să zboare cu el peste întreaga livadă, să privească tot acest verde viu, să ajungă departe, unde numai fiinţele cerului pot visa să plutească. Ca purtată de vrajă, cu ochii încă umeziţi de lacrima amintirilor, Maria întinse ambele mâini spre fluture. Îl prinse uşor în căuşul palmelor, îl ridică şi îi zâmbi. Cu aripile încă închise, acesta îşi arăta întreaga splendoare ochilor miraţi ai fetiţei, care pentru prima dată văzu aşa de aproape creaţia minunată a naturii. Îl privi minute în şir, fascinată de coloritul aprins al aripilor, observă în cele mai mici detalii fiecare firişor de culoare şi nuanţă, fiecare fibră a aripilor. Ridică încet mâinile deasupra capului, fiindu-i frică să nu-şi sperie noul prieten: Zboară fluture, zboară, pluteşte deasupra livezii, bucură-te de ziua aceasta însorită, de cerul albastru, apoi vino şi spune-mi ce ai văzut acolo sus. Nemişcată şi rece, insecta îi căzu din palme, apoi, uşoară, într-un ultim zbor legănat, se ascunse în iarbă. Maria întinse mâna, ridică fluturele, apoi închise încet palma ca pentru a-l proteja. I se umeziră ochii, ridică ghiozdanul şi, cu mâna la piept porni spre curte. Nu-i mai păsa de cearta bunicii sau de vorbele dojenitoare ale tatălui. Înţelesese unde plecase mama.